Răgazul pasiențelor din cer

Foto: A. Todericiu, Bustul lui Bruno Kreisky din Viena

De centenarul republican austriac, pe 12 noiembrie, Bruno Kreis­ky va face pasiențe-n cer! Are răbdare. Timp are destul. Jucase de mai multe ori deja Russian bank, un soi de Solitaire, învățat de la Willy Brandt, cu Olof Palme, săracul de el… Vremea roșilor a cam trecut. Bruno e îngrijorat. Și pe bună dreptate. Astăzi, fanilor lui Karl Marx au ajuns să le placă filmele cu indienii lui Winnetou, după romanele de colportaj ale lui Karl May!

Bustul lui Bruno Kreisky din Viena e năpădit de păianjeni. Se simte lehamitea electoratului față de propriul partid social-democrat al cancelarului austriac (1970-1983), cel care, în vremea lui, mai atingea scoruri electorale de peste 50%.

Kairos

Zeitrutsch e o metaforă a „timpului dat pe repede înainte“ care lasă loc liber unei fantome ce bîntuie prin Europa, și nu e vorba de prima pagină a Manifestului Partidului Comunist, ci de ultima din Procesul, romanul distopic scris de Franz Kafka, rămas neterminat și publicat postum în 1925. Zeitrutsch-ul lui Kafka, acea înfricoșătoare alunecare a timpului, apare în urma propriei măsurători, „private Zeitmessung“ (propria cronometrie). Kafka scria despre conștientizarea vremii prielnice în jurnalul său: „Cînd mi-am pus ceasul după cel din turn, am văzut că era mult mai tîrziu decît aș fi crezut…“

„Cineva îl calomniase probabil pe Josef K. căci, fără să fi făcut nimic, s-a pomenit într-o dimineaţă arestat.“ Viaţa-i devine o farsă, la dispoziția unei instanţe imaginare. El devine o fantoşă în mîinile unui păpuşar necunoscut. Acest Josef K. este protagonistul cărții lui Kafka, pentru care timpul potrivit e răgazul ce desparte credința de lipsa ei. Kairos poate fi vremea împlinirii mesianice, după spusele unui filozof italian. E doar o dimensiune necesară fiecărui lider, pentru a fi capabil să modifice cronologia evenimentelor în favoarea propriului său electorat.

Niște mediocri

„Ceasurile nu se potrivesc, cel interior aleargă precum un diavol sau un demon, în orice caz într-un fel inuman, cel extern își urmărește șovăielnic pasul obișnuit“, scria Kafka.

E ce-mi vine în minte cînd mă gîndesc la așa-zișii politicieni. Mulți, niște mediocri. În timp ce Josef K. trăiește drama personajului singuratic, într-o lume crepusculară, ilustrînd expresionist scena grotescă a vieții, iată că tocmai acest Liviu Dragnea îmi provoacă o atracție irezistibilă și totodată nefericită deoarece nu e doar ubicuu, ci și tragic, fiind prins cumva în propriu-i timp.

Precum se aude vorba, cică „ar fi mîncat și tot pandișpanu’, Vlașca și Teleormanu’ cui l-a făcut“. Culmea e că, de fapt, nici nu contează ce anume a făcut sau nu. Electoratul său nu prea judecă faptele trecute, ci speră în promisiunile viitoare, din perspectiva dreptului ce-i va fi sortit.

Colegul lui, aflat pînă mai ieri la conducerea partidului SPÖ-ului (partidul social-democrat austriac), Christian Kern, a șters-o deja. Electoratul, rămas singur și trist, se preocupă în continuare cu imigrația ilegală, criminalitatea, șomajul, sărăcia – la ei, ca și la noi, doar că în loc de imigrație se va citi „combaterea corupției“. Kern, fără abilități de lider, și-a mai și ironizat într-o conferință de presă scurta istorie de politician socialist cu acte în regulă, plătit regește.

Facebook-ul a consemnat, atît în Austria, cît și în România, calambururi și descrieri nu tocmai măgulitoare. Despre timpul scurs vorbește mutra lui Kern, subtitrată cu „Kurz Kanzler“, adică cancelarul de scurtă durată (în germană, kurz înseamnă scurt), alături de imaginea voioasă, cu părul său lins, dat inconfundabil pe spate, a lui Sebastian Kurz, cancelarul în funcție din fruntea guvernului austriac de centru-dreapta, intitulată bineînțeles „Kanzler Kurz“ – cancelarul care se numește Kurz.

Kern, supranumit cancelarul slim-fit, cu cel mai scurt mandat (mai 2016 – septembrie 2017, atunci cînd a pierdut alegerile), tocmai a plecat, la nici o lună după ce a anunțat că tare și-ar fi dorit să fie candidatul socialiştilor europeni pentru a ajunge în fruntea UE, după alegerile din mai 2019. Kern este dezamăgit, declarativ însă e „fericit că pleacă“, aceasta după ce și-a acuzat propriul partid de tot felul de intrigi și meschinării. De fapt, tovarășii l-au lăsat baltă atunci cînd au realizat că el se pregătea de un soi de alianță europeană, susținută de Macron, cu verzii și liberalii, dacă ar fi să dăm crezare presei vieneze.

Kern a mai anunțat că-și „va face probabil plăcerea și-și va cumpăra un costum de haine la comandă și o coroniță pentru ca să se adeverească niște povești…“, un apropo stîngaci la miștoul pe care l-a încasat în timpul campaniei electorale. Kern, un narcisist, purta costume scumpe, cambrate pe torsul său atletic, trecut de prima tinerețe. Așa, ca să se simtă o diferență între portofelul liderului roșu și golul stomacului alegătorului. A fost comparat de un insider cu caricatura unei prințese.

Austriacul, pe care-l și cunosc, purta tot timpul niște cămăși albe impecabile, scumpe, elegante, cu guler tip „rechin“, deschise la gît. Un exemplar de gauche caviar. Este știut că în spațiul virtual au fost și relatări despre șosetele lui Dragnea, albe precum cămășile lui Kern. Dragnea e „(…) un om modest, simplu, venit dintre tractoare, de la Teleorman. Avea în picioare ciorapi și sandale, era îmbrăcat cu cămașă albă și geacă din imitație de piele. Așa a intrat Dragnea în PSD“, a povestit Cozmin Gușă pe actual24.ro

Lehamite

Cine dorește să afle ce gîndește austriacul de rînd și nu stăpînește vorba străzii, n-are timp de cafenele austriece cu chelneri sclifosiți sau nu trece des prin localurile viticole din Grinzing, unde răsună das Wiener Fiakerlied (cîntecul birjei vieneze), are șansa „cuvîntului liber“, rubrica opiniilor cititorilor din Kronen Zeitung. Raportat la populația Austriei, acest ziar popular are probabil cel mai mare tiraj din lume. Cititorii trimit scrisori (e-mail-uri) despre chestiunile care-i preocupă cu adevărat. Barbara M., din localitatea Oberkappel, despre Joy Pamela Rendi-Wagner (n. 1971), urmașa lui Kern la cîrma partidului: „Ea nu reprezintă muncitorimea cu toate grijile și nevoile ei. Despre viața acesteia, la fel ca predecesorul ei, ea nu are habar“. Triști tovarășii austrieci, chiar triști! Dacă ar avea măcar pe unul dîrz ca Dragnea, nu doar Bruno-n cer s-ar bucura.

Au austriecii o vorbă: „Nicht einmal ignorieren“ (nici măcar de ignorat). Fugarii vor fi dați uitării. Dacă ar fi să-l compar, de la înălțimea balconului păpușilor Muppets, pe fostul lider SPÖ, Bello Ciao, după cum îl numește cotidianul vienez Die Presse, cu președintele PSD, sînt convins că liderul român, cu mustața sa proverbială, e pentru propriul său electorat chiar autentic, ceea ce Kern nu a reușit nicicînd să fie pentru al lui.

Social-democrația austriacă, cu îndelungată tradiție nu doar prin Wirtshaus-urile (cîrciumile) vieneze, o emblemă politică a bunăstării postbelice, și-a pierdut busola ideologică de mult și, de ceva timp, și liderii. Cît despre electorat, se subînțelege că i se tot subțiază. Doar 25% o mai susțin.

După cum procesul lui Josef K. nu a fost unul exemplar, și moartea sa e ticăloasă. Așa se încheie romanul. Problema vinovăției lui Josef K. nu se pune, autorul nu dă nici un indiciu. Aparatul birocratic pare a fi cel denunțat, însă Kafka nu o scrie limpede. Vulturul heraldic austriac și-a smuls de mult cătușele și-și ascute la nesfîrșit ghearele. La Viena, ca și la București, politicienii stîngaci fac pasiențe de mărire efemere, chiar fără de rușine.

„Ca un cîine“

Josef K. își întreabă călăii la ce teatru joacă. „Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece“ e morala fabulei „timpului pe fugă“ de sub picioarele electoratului roșu al unui partid tradițional, doar că incapabil să se schimbe. Zeitrutsch e ca scurta tihnă a portarului înaintea loviturii de pedeapsă.

Atunci cînd își asumă rolul lor tragic, precum Josef K., liderii nu mai sînt futili. Merită, astfel, să rămînă. Pentru că încă n-au încasat destul, după legea dată.

Invocînd mediocritatea, „ea-mi potri­vește ceasul la minut, după ce timp de un sfert de an mergea înainte cu jumătate de oră“, îi reproșează Kafka logodnicei sale în jurnal. „Ca un cîine“ sînt ultimele cuvinte ale lui Josef K., iar Kafka continuă: „spuse el și era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască“.

Liviu Dragnea face și el pasiențe la sediul din Kiseleff. Asocierea destinului său politic cu cel al lui Josef K. ține de hazard. Realitatea-i va fi alta. Liderul va fi invitat să se preocupe de semnificația „Mittelmäßigkeit“, aceeași mediocritate la care face și Kafka referire, în sensul de cotidianeitate, precum decăderea politicului în banal. El știe că media electoratului nu-i va fi mereu ponderată.

Odată acceptat, Zeitrutsch-ul poate să i fie tocmai răgazul necesar ce-i va permite să aleagă între de lege lata (dreptul în vigoare) și de lege ferenda (dreptul așa cum ar trebui să fie).

Apărut în Dilema veche, nr. 766, 25-31 octombrie 2018